Dragul meu ,

Am decis să te revăd printr-o scrisoare, aşa obosită şi pierdută, cum sunt. Am străbătut clipe şi ani şi zile, închisă-n gândurile proprii, aşteptând să vii să mă eliberezi cândva. Ieri am evadat şi…am plecat să te caut. Ieri am plecat să te caut neobosit şi te–ai făcut nevăzut, am atins urma pasului tău şi am urmat-o. Am constatat că se îndrepta spre nicăieri. Apoi am obosit, m-am aşezat pe un prag de lemn şi voiam să mai alerg şi nu mai puteam. Mă zbăteam să te regăsesc acelaşi, deşi eu eram alta. Ai căutat să mă alungi, aruncând după mine cu vorbe, după bunul plac. Nu ai ţinut cont că sufletul meu, oricât de mult aleg să ţi-l dezvălui, va rămâne un mister pentru tine. Te–ai grăbit. Ai fugit şi m-ai lăsat în urmă, cu gândurile şi speranţele.

Îmbibată în aroma clipelor noastre, aromă de liliac cu stropi de lămâie, ordonez într-un târziu, cuvinte dedicate ţie. Ţi le dăruiesc şi nu-mi pare rău. Nu regret nimic. Ştii că–mi place să dau frâu liber literelor, pe rânduri goale şi lipsite de sens. Îmi place să le dau sens. Îmi place să le fac ale mele şi atât. Pe unde rătăceşti? Înafară de mintea mea, desigur. Pe unde îţi umblă paşii, care parcă nu-ţi obosesc niciodată, după atâtea drumuri prin gândurile mele pline de cărări, uneori abrupte şi pietroase? Unde te îndreaptă pasul tău rapid şi neintrerupt de nimeni şi nimic? Îmi mai auzi vocea când te strig în visele mele? Îmi mai simţi prezenţa, când te simţi singur? Mă mai închizi în inima ta, fără să vrei să–mi dai drumul? Mă mai cauţi că altădată, prin bătaia vântului şi prin aerul răcoros ce-ţi încleştează chipul?

Strigă–mă, că te voi auzi, oricât de grea ar fi depărtarea. Ştiu unde eşti, te caut chiar şi cu ochii-nchiși şi te găsesc mereu acolo, la locul tău. Nu ştiu dacă tu mă mai cunoşti. Nu ştiu cât de bine îţi dai seama cine sunt eu acum. Nu ştiu dacă mai ştii cine e în spatele rândurilor şi cine ţi se adresează cu patimă.

Oare ai încetat din mers? Oare ai luat o pauză, un popas, o oprire la capăt de drum, să-mi citești scrisoarea?

Vreau să–ţi spun că astăzi sunt tristă. Mă gândesc la noi. Dar mâine o să–mi treacă. Şi voi vrea să–mi strig bucuria şi voi vrea că tu să auzi, pentru că o voi striga lumii întregi. Nu-mi pasă că tu o vei interpreta în fel şi chip. Oricum, asta ai făcut mereu. Tu te–ai mulţumit doar să–mi analizezi bucuria, tristeţea, furia, dezamăgirea, regretul. Ai luat fiecare bucăţică din sufletul meu şi ai pus-o sub paşii tăi, croindu-ţi un drum. Dar te–ai gândit vreodată că poate pe drumul acela s-a aşternut ceaţă?! Tu nu ştii să te plimbi prin ceaţă, tu nu vezi mai departe de ea şi ceva te opreşte.
Au fost momente în care să accept și să mă resemnez cu gandul că nu mai ești aici era chinuitor. Amintirile rămase în urma ta, m-au bântuit multe nopţi, mi-au consumat multe zile.

Şi azi e o zi. O zi în care fug spre tine pe adierea vântului, dansând cu anii dintre noi.

Sper că vântul să nu mă rătăcească. Sper că rândurile să prindă aripi şi să zboare spre mintea ta, să îţi oprească pasul spre necunoscut şi să fii din nou tu, acelaşi, al meu şi să mă recunosc prin tine.

Cu drag,

Cea fără regrete.