Ce faci? Eşti bine? Cum stai cu fericirea? Este tot acolo, suspendată? Acum câţiva ani spuneai că ai vrea să ajungi la ea, dar eşti prea mică. Aşteptai să te ajute cineva să urci, să o desprinzi cu mâna ta. Eu nu te-am putut ajuta, eram pe picior de plecare. Stătusem destul pe capul tău. Era o zi ploioasă că azi şi încercai să mă convingi să rămân. N-am făcut-o. Recunosc că m-a durut când ţi-am văzut faţa aplecată şi ochii umezi, în timp ce-mi întindeai umbrela de pe cuier şi–ţi doreai să mai rămân. Ţi-am călcat pe suflet cum calc astăzi pe pavelele ude de ploaie.

Au trecut veacuri de când am plecat.

Deci, spune-mi cum mai eşti şi nu-mi mai da acelaşi răspuns banal: „Sunt bine…”. Spune-mi drept, cum ţi-e sufletul? Este tot aşa cald şi primitor? Cred c-aş fi putut petrece zile-n şir cu tine, într-un castel de gheaţă şi n-aş fi simţit frigul, atât de caldă erai. Atât de sensibilă. Atât de puternică, totuşi. Dacă te priveam în ochi, vedeam doar bunătate, dacă îţi atingeam trupul, mă ardea, când ţi-am mângâiat părul, alunecam de-a lungul lui, că pe mătase. Locuiam atunci în sufletul tău că-ntr-o casă primitoare, unde mă refugiam mereu. Şi eram primit cu atâta iubire şi cu atâta răsfăţ, încât îmi era greu să plec. Şi, totuşi, am făcut-o. Am plecat. Cum am putut, nu înţeleg. Atunci a fost pentru pima oară când ţi-am văzut sufletul stând în genunchi, iar ochii scăpărau lacrimi de durere. Îmi venea să rămân pentru totdeauna, dar totuşi, n-am putut sau n-am vrut sau…nu ştiu.

Ştiu doar că am lăsat în urmă mea multă dezordine, multe uşi deschise, multe vorbe aruncate. Am lăsat în urmă mea un suflet care, ori de câte ori stătea în genunchi, ochii-i plângeau.

Azi vreau să îi privesc, să–mi spună sincer: Cum ţi-e sufletul?