Niciodată nu m-am gândit că iubirea poate fi atât de iubită de cineva. Mi-am dat seama de asta doar când devenisem femeie şi lăsasem în urmă copilul naiv. Încă mai am amintirile mele de vară, dorurile stinghere, parcul pe atunci plin, astăzi şi el atât de matur şi schimbat, care nu mă mai recunoaşte, decât după ce mă priveşte îndelung. La fel şi cerul şi băncile şi pomii. Pomii vârstnici, care zâmbesc la zâmbetele îndrăgostiţilor şi la săruturile lor şi–şi descreţesc frunţile de demult uscate. Nu am uitat copilul din mine care străbătea cărările încărcate de frunze multicolore şi auzea şi alţi copii fericiţi.

A fost pentru prima dată când m-am îndrăgostit, copil fiind, m-am îndrăgostit de tot ce trăiam eu. E imaginea rămasă în mine, pe care astăzi o folosesc doar că să văd unde am ajuns şi cine sunt. Astăzi sunt femeia care iubeşte şi înţelege viaţa şi nu m-am gândit vreodată că un copil poate fi atât de matur, la un moment dat. Astăzi sunt realistă, nu mai sunt naivă şi visătoare, deşi, uneori, îmi place să mai visez cu ochii deschişi, să sper la lucruri măreţe şi să am idealuri atât de înalte, încât pare imposibil că un om să le aibă, doar că astăzi lupt pentru ele, pe când, înainte, doar mi le imaginam.

Când eram mică, îmi doream să cresc. Credeam că adulţii nu au atâtea griji şi credeam că pentru ei, totul e simplu. Îmi doream să văd cum e să fii om mare, să te îndrăgosteşti, să ai o familie. Mă întrebam cum e să fii părinte, cum e să porţi tocuri înalte, de ce mama are voie să se dea cu ruj şi eu nu, aşa că am început treptat să îi port pantofii, rochiile, să mă rujez, până m-a făcut să înţeleg că nu e bine să mă grăbesc, că faptul că sunt copil e mai important decât orice, că am dreptul să fiu naturală, să fiu mică şi să nu mă consider un adult, deşi eu o admiram şi îmi doream să fiu ca ea. Îmi doream atâtea… Îmi doream că anii să treacă repede, dar, bine a spus cine a spus să avem grijă ce ne dorim, că se-mplinește.

Am ajuns deja spre pragul pe care mi l-am dorit atât de mult şi parcă, totuşi, aş vrea să mai fiu copil. Am dat cu ochii de lumea asta, aşa schimbată de lumea în care îmi plăcea mie să fiu, o lume plină de toate, plină de lucruri frumoase, plină de copii, o lume ciudată uneori, așa părea. Copilăria era diferită, atunci mă certam cu ceilalţi doar din cauza păpuşilor şi a jucăriilor şi ne trecea repede, după ce stăteam doar cinci minute bosumflaţi. Acum, certurile sunt grave şi duc la lucruri urâte, la violenţă şi ură. Acum ne duşmănim şi ne purtăm ranchiună din motive banale, pe când atunci nu ştiam ce este ura, pentru că părinţii m-au învățat numai despre iubire şi fericire, numai despre valori morale şi despre cât de folositor e să faci bine. Atunci învăţasem treptat că o ieşire în parc sau în natură, statul pe pătură pe iarba din faţa blocului şi cheia pe care o purtam la gât în fiecare zi, erau nişte lucruri deosebite, pe care le apreciez abia acum.

Atunci conta chiar şi o bancnotă de zece mii vechi, pe care mama m-i arunca pe geam, atunci când îmi doream îngheţată la cornet, de la magazinul de peste drum. Îmi e aşa dragă, mi-o amintesc cum se simţea prost că deranjez vecinii când o strig şi că vor face scandal, dar chiar şi de scandalurile vecinilor îmi e dor.

E amuzant să–mi amintesc cum invadam merii vecinilor, împreună cu prietenii mei şi ne mai alegeam cu câte o cană cu apă în cap sau cu vocile acelea stridente şi interminabile care ne puneau pe fugă, de parcă am fi comis delicte. Ne amuzam teribil şi era atât de plin de farmec totul. Nimic nu se compară cu copilăria pe care am trăit-o atunci, atât de diferită de vremurile acestea. Pe atunci, nu ştiam ce-nseamnă telefonul mobil, tabletele sau tehnologia avansată. Ştiam doar că mă puteam vedea cu prietenii mei şi fără ele şi că televizorul era îndeajuns încât să văd desenele preferate, după care ieșeam la joacă. Bineînţeles, după efectuarea temelor și verificarea lor .

Astăzi, pot să spun că a fi copil este cel mai frumos lucru şi că, la fel ca mine, niciun copil nu-şi apreciază anii aceia frumoşi, până ajunge la o anumită vârstă când ar dori să dea timpul înapoi. Din păcate, timpul e atât de rapid, încât mereu am încercat să înţeleg unde se grăbeşte aşa, de nu mă ascultă niciodată şi nici nu mă aşteaptă.

La un moment dat în viaţă trăieşti perfecţiunea, pentru că grijile nu apar încă de la început. Te indragostești de frumuseţe, de peisaje, de locuri, de jocuri, apoi începi să te–ndrăgosteşti naiv şi copilăresc, să simţi fluturi în stomac şi mii de emoţii, să îţi placă o pereche de ochi , nişte mâini ingriite, un chip frumos, practic, să te-ndrăgostești de frumuseţe. Apoi realizezi că frumuseţea nu e suficientă pentru a rămâne îndrăgostit, e nevoie de un suflet curat, de o inimă caldă şi de afecţiune, pe care le vei aprecia doar atunci când simţi că te afli lângă cine trebuie.

Odată cu anii, prima iubire devine doar o amintire a copilăriei tale, pe care o vedeai asemenea poveştilor cu prinţi şi prinţese, dar de fapt, iubirea e altceva : e picătură de sânge scursă dintr-o rana adâncă.

Cu anii, îţi vei da seama că numai dacă vei vrea va mai exista acel mister al plimbărilor prin parc, al băncilor sau copacilor „însemnaţi”, ploaia care vă va prinde pe stradă fără umbrele, fiecare sărut la fel că primul sau emoţia atingerilor atât de puternice şi pline de impact, aşa cum le simţeai odată. Să iubeşti e greu doar atunci când nu te poţi dărui complet iubirii, în rest, e că şi cum ai dansa.

Şi, cu toate astea, am ales să mă aşez în faţă oglizii vieţii mele şi să îmi înşir amintirile că o cărare spre prezent şi spre viitorul la care sper atât de mult. Pentru că numai atunci când realizezi ce ai fost, ştii cine eşti şi crezi în ce urmează să fii, poţi să trăieşti cu adevărat.