Îndrăgosteşte–mă de tine, așa cum un erou dintr-o carte bună îşi îndrăgosteşte cititorul. Îndrăgosteşte–mă de tine ca şi cum savoarea unei cafele proaspete mă îmbie la o zi perfectă. Îndrăgosteşte–mă de tine că şi cum m-ar prinde cerul de mână şi m-ar conduce spre înalte orizonturi. Îndrăgosteşte–mă şi apoi îndrăgosteşte–te de mine.

Obișnuiam să petrec multe ori privind prin perdeaua din mătase albă, în timp ce-ţi scriam. De multe ori aliniam note pe un portativ al nostru, iar tu deveneai propria melodie, pe care aş fi putut-o cânta oricând. Îmi plăcea să te simt alături, prin plăcerile simple ale vieții, să te caut prin camera goală, că şi cum aş şti că te ascunzi de mine, să mă exprim în cuvinte, ca şi cum ţi–aş vorbi în scris, să îmi deschid inima, ca şi cum aş şti că intri în orice moment acolo. Dar de fapt, intraseşi de mult. Ai intrat în inima mea în momentul în care nu simţeam nevoia să mai las uşa deschisă. Atunci ai intrat, când am avut cea mai mare nevoie să intri şi pentru că ai ştiut să faci din acel moment, o ocazie, ai devenit un om special, perfect făcut pentru inima mea.

Şi da, ai fost ultima speranţă şi te–ai transformat din simple pagini, într-o atât de frumoasă realitate.

Începusem să te văd în personajele din cărţi, în poeziile mele, în mintea mea jucăuşă, care atenta la paginile scrise, vrând să le dea viaţă şi eu de multe ori nu le lăsam, de teamă să nu cer prea mult. Chiar şi-n partituri îmi apăreai, în piesele suave, care îmi clinteau gândurile când le apăsam uşor, pe clapele pianului.

Erai pretutindeni şi fiecare zi mirosea a tine, erai acolo, pregătit să intri în inima mea şi eu te-am aşteptat şi nu a fost în zadar. De pe-atunci îmi era dor de tine. Da, chiar şi când nu erai încă aici, ţi-am dus dorul. Mi–era dor de ceea ce-mi doream să văd şi de ceea ce am aşternut dintr-un suflet cald, pe o foaie rece.

Şi–ai apărut tu şi eşti aici. Îndrăgosteşte–te şi-ndrăgosteşte-mă iar şi iar de tine !