„Să cânte poate oricine, dar să tălmăcească artistic ceea ce însuflețește cântecul, numai unii o pot” (Maxim Gorki)

Drumul prin muzică este unul lung și anevoios. Spun asta atât din perspectiva mea ca fost elev – care parcă ieri începea să fredoneze niște note muzicale, urcând și coborând cu ezitare de-a lungul octavelor -, cât și din perspectiva unui proaspăt pedagog în muzică, care cunoaște și (re)cunoaște calități și defecte ale vocii umane. Mă confrunt de aproximativ cinci ani cu fel și fel de voci. Întâlnesc timbre diferite, frumoase, voci de-a dreptul uimitoare, care stau ascunse după o cortină lungă de neîncredere și rușine, de ezitare și teamă.  Oamenii cu care lucrez, copii și studenți care și-au făcut curaj să-și urmeze pasiunea, sunt deseori opriți de încrederea scăzută pe care o au în ei înșiși. Așa că, rolul meu, ca instructor vocal, este, în principal, cel de a reda încrederea în oamenii cu care lucrez și în vocea lor. De la încredere pornește totul. Dacă noi, ca oameni, nu suntem siguri de calitățile noastre, nu ne iubim vocea, nu ne iubim pe noi înșine, nu vom reuși vreodată să-i facem nici pe alții să ne iubească, să ne aprecieze, să ne aplaude.

G. Niculescu-Basu spune așa: e fericit cântărețul care din tinerețe și-a găsit calea justă a impostației vocale și nu este nevoit să alerge toată viața din profesor în profesor și tot fericit este elevul care are voința de a munci.

Într-adevăr, este fericit cântărețul care își găsește din prima pedagogul care să-l îndrume corect, fără a fi nevoit să își schimbe lunar tehnicile, să schimbe brusc ceva cu care a fost deja obișnuit, ceva cu care aparatul fonator deja era familiar. Eu am avut acest noroc, de a găsi din prima profesorul compatibil cu mine, cu vocea mea, cu dorințele mele muzicale. Alții, însă, nu au acest noroc. Personal, am cunoscut elevi care au ajuns la mine după câteva încercări cu alți profesori și au fost obișnuiți să cânte într-un mod greșit. Mai rău, sunt cazuri în care un om pasionat de muzică începe să se autoînvețe să cânte încă de la vârste fragede, cântând greșit, cu gâtul, forțând corzile vocale. Astfel, tehnica muzicală corectă nu se dezvoltă, din contră. Omul practică ani la rând, singur, o tehnică incorectă, fără a avea pe cineva care să-l îndrume, să-l dirijeze, să-l învețe. Asta până în momentul în care ajunge la un profesor de canto, căruia îi va lua timp și multă muncă să scoată din obiceiul elevului, interpretarea greșită.

Înainte de a învăța să cântăm corect, trebuie întâi să știm respira. Din punctul meu de vedere, un om care știe să respire foarte bine și are ureche muzicală, știe, automat să cânte, să interpreteze orice. Însă tehnica respirației este una destul de anevoioasă, principală, de maximă importanță. Așa că, atunci când încep primele ore de canto cu o persoană, pun mare accent pe exercițiul respirației. Respirația trebuie exersată foarte mult, pe o lungă perioadă de timp, și mereu refăcută, pentru ca elevul să nu uite, tehnic, ce are de făcut.

Așa cum avem nevoie de aer pentru a vorbi, avem nevoie de aer pentru a interpreta, pentru a cânta.   

S-a stabilit de foarte mulți ani, cred că peste 100, la Conservatorul din Paris, faptul că respirația cea mai sănătoasă și mai corectă în cântat este respirația costodiafragmală. (cu diafragma și mușchii intercostali). Dar oamenilor li se întâmplă des să confunde acest tip de respirație cu cea pe abdomen, motiv pentru care cântecul nu iese natural, iar întinderea vocală este una precară, vocea neputând să urce suficient, fiind limitată în octave.

Sunt profesori de canto care nu se ocupă de astfel de cazuri, considerând că nu au rezolvare. Fie e de vină lipsa răbdării profesorului, care nu are timp și nu-și acordă timp să trateze problema prin diferite tehnici (care sunt foarte multe, de altfel), fie nu cunosc cauza și atunci, automat, nu redau efectul. Dacă profesorul ajunge să cunoască cauza și să fie dispus să ajute elevul în tratarea ei, atunci o mare parte din problemă este rezolvată, asta, atâta timp cât elevul își acordă timp de tratare și are răbdare cu el însuși și, bineînțeles, greșeala nu este foarte învechită (aici fiind vorba de mulți ani la rând). Greșeala de a respira poate duce spre probleme de sănătate grave, care pot fi tratate doar de medici. Așa că, cel mai recomandat este să nu învățați să cântați singuri, ci să aveți mereu pe cineva să vă îndrume, un pedagog răbdător, capabil să vă fructifice vocea și să o dezvolte, oferindu-i multe calități.

Pentru a învăța un om să cânte corect, trebuie mereu să pornim de la o bază generală (un minus), pentru a cunoaște timbrul, apoi să coborâm spre 0, pentru a clădi întregul proces vocal, urcând, mai apoi, treptat, spre niveluri înalte, pe măsură ce elevul începe să asimileze informații și să înțeleagă procedeul de a cânta.

A cânta nu e greu. Ce ni se pare greu și anevoios este drumul până la rezultatele pe care ni le dorim, dar, înainte de a începe să cânți și înainte de a îți lucra vocea, gândește-te că muzica este la fel ca orice altă activitate, la care nu ai excelat încă din prima, gândește-te că prima oară când ai urcat pe bicicletă nu ai mers km în șir, ai avut de exersat,  și mai gândește-te la activitățile sportive, nu ai făcut mușchii și pătrățelele dorite mergând o singură dată la sală, ți-au trebuit luni sau ani la rând, așa că, ai răbdare cu tine.

Have a good day and a good voice !

semnatura-vietii

 

 

3
Distribuie mai departe

Lasă un răspuns