32d23fc1a8336a43aef32a7868af1772

Privește oamenii, nu-i așa că vezi în fiecare dintre ei, o parte din tine?

Nu-i așa că nu suntem chiar atât de diferiți, precum credem? Nu-i așa că toți suntem niște trupuri care adăpostesc lacrimi, zâmbete, curaj, dor, durere, fericire, speranțe? Sufletele noastre, ale tuturor, sunt frumoase. Noi, oamenii, nu suntem răi. Suntem doar lipsiți de afecțiune și de iubire. Noi avem nevoie de iubire, așa cum avem nevoie de apă, aer și hrană. Noi doar iubind și fiind iubiți, vom putea să arătăm lumii cât de buni și frumoși suntem. Nouă ne lipsește o vorbă bună, o alinare, o mângâiere, ne lipsesc îmbrățișările lungi și puternice, ne lipsesc încurajările și încrederea în noi. Suntem atât de inconștienți de câtă frumusețe purtăm în noi, că devenim din ce în ce mai conștienți de cât de puțin valorăm. Pentru că nu e nimeni să ne spună cât de prețioși suntem, atunci când avem nevoie. Auzim doar critici și descurajare, care-n loc să ne facă mai puternici, ele ne taie din curaj.

Noi, oamenii, suntem atât de obișnuiți să plângem și să ne lamentăm, încât uităm să mai râdem zi de zi. Uităm ce e fericirea. Uităm să mulțumim pentru ceea ce suntem, pentru ceea ce avem. Nu mai știm să-i apreciem pe ceilalți și, cu atât mai puțin, nu le mai apreciem gesturile. Suntem ocupați mereu. Nu ne mai lăsăm timp și de noi. Practic, acordăm timp oricăror altor lucruri, mai puțin nouă înșine și stării noastre de bine.

Oamenii sunt disperați după iubire, dar nu se iubesc, întâi, pe ei înșiși. Oamenii sunt flamânzi după fericire, dar, de cele mai multe ori, renunță la ea într-o clipă.

Nu ne înțelegem pe noi înșine și avem pretenția ca alții să o facă, după care pretindem că nu ne ajută. Cum am putea pretinde ajutor din partea lor, dacă noi singuri nu suntem capabili să ni-l dăm? Cum am putea oferi sarcina de a ne ajuta, unui străin care nu face parte din povestea noastră? E ca și când am scrie o carte despre noi, dar finalul nu ne aparține.

Într-o zi, mă aflam într-o cafenea. O cafenea de aceea cu geamuri până jos, cu vedere la stradă. Dintotdeauna mi-a plăcut să privesc oamenii, uneori pentru a mă regăsi, alteori, pentru a mă cunoaște mai bine, așa că am început să privesc oamenii, într-o zi oarecare, să-i văd cum se perindă pe stradă, unul câte unul. După ce chelnerul îmi adusese cafeaua, m-am întors cu fața spre geam. Puteam observa oameni care fugeau, grăbiți, alții cărau sacoșe, alții se îngrămădeau să intre-n autobuz, vedeam șoferi care claxonau nervoși sau copii cu ghiozdane în spate, unii râdeau, alții povesteau, dar nu i-am putut trece cu vederea pe oamenii triști. Oameni cu mâinile-n buzunar, cu capul aplecat și spatele îndoit, oamenii care cerșeau la colț de stradă sau bătrânici care vindeau buchețele de flori, pentru a face un bănuț. Oameni care cântau la colțul străzii sau alții care, pur și simplu, stăteau așezați pe asfalt, cu fața-n jos. Oameni pe lângă care alții treceau și nu se opreau, măcar din milă, să le întindă o mână, un ban, un ajutor. Și nu am putut nicio clipă să nu mă regăsesc în fiecare om pe care-l zăream trecând. Pentru că eu, fără atâtea lipsuri, fără atâtea probleme, mă plâng. Mă plâng, fiind sănătoasă, mă plâng, în timp ce acasă mă așteaptă frigiderul plin de mâncare și niște brațe care mă cuprind, Mă plâng, când sunt privită cu dor de doi ochi, care nu m-au văzut ore în șir, poate zile, poate luni. Mă plâng eu, care am un pat moale, căldură și un acoperiș sub care stau. Mă plâng eu, care, am atâtea și încă primesc multe altele, în loc să mulțumesc pentru ele și să ofer din ce am și altora. Mă regăsesc în fiecare om pe care-l întâlnesc, dar probabil, atât eu, cât fiecare dintre noi, ar trebui să ne întrebăm mai des dacă avem, cu adevărat, atâtea motive să fim triști și să ne plângem de milă.

Ne vom da seama, la un moment dat, că suntem toți la fel, că avem aceleași dorințe, aceleași nevoi. Că avem toți un suflet curat și cald și ni-l murdărim cu voia noastră.

Se întâmplă să ne regăsim în fiecare dintre oamenii care ne însoțesc sau în fiecare străin, de pe stradă. Se întâmplă să ne intersectăm privirile și să regăsim, într-o pereche de ochi străini, aceeași tristețe din ochii noștri. Se întâmplă să plângem. E ok să plângem. Se-ntâmplă să fim vulnerabili și să avem defecte, să fim triști și să căutăm un umăr pe care să punem capul. Hai să ne acceptăm defectele și să le iubim, să zâmbim mai des și să ținem capul sus. Cred că, cel mai important lucru pe care-l putem face e să găsim în interiorul nostru sprijinul și iubirea pe care-o cerem altora. Abia apoi o vom putea recunoaște cu adevărat și o vom putea aprecia atunci când ni se va oferi.

Acum, privește oamenii. Nu-i așa că vezi, în fiecare dintre ei, o parte din tine?

 

1
Distribuie mai departe

Lasă un răspuns