9c400427a886e7dfd7622b12b81efcef

Dacă te întreabă de mine, spune-i să stea liniștită. Spune-i că rănile dor, dar trec. Spune-i așa: „Ea a fost femeia care m-a iubit profund, dar pe care am rănit-o la fel de profund. Acum îmi pare rău.”

Spune-i că n-ai vrea să o rănești, că n-ai vrea s-o vezi plângând, așa cum m-ai văzut pe mine de atâtea ori. Spune-i că deși vântul usucă lacrimile, ele rămân în suflet. Spune-i că oamenii sunt sortiți să se întâlnească, așa ca noi, dar sunt sortiți, totodată, să se și îndepărteze. Spune-i să nu-și facă griji, mangâi-o atent și tandru, nu pe fugă. Așează-ți capul pe pieptul ei și prinde-i mâna atât de puternic, încât să simtă că nu-i vei da drumul. Zâmbește-i frumos, dar din suflet, nu așa cum îmi zâmbeai mie, rece și fugitiv. Mai spune-i că eu ți-am fost o lecție, o carte deschisă, iar ea îți e sprijinul pe care-l cauți. Spune-i că e normal ca timpul să aducă odată cu el păreri de rău, dorințe și mii de întrebări, sau poate răspunsuri pe care nu le găseai, dar pe care le-ai găsit la ea, cu siguranță. Spune-i asta, ca să se simtă iubită, să se simtă unica, singura din inima ta, o inimă pe care ai decis să mi-o închizi în nas cu atâta răceală.

Spune-i așa: „Ea e femeia care mi-a oferit sufletul ei, în schimbul unui zâmbet, în schimbul unei atingeri, femeia care, de teamă să nu mă piardă, mi-a pus lumea ei în palmă, iar eu i-am schimbat-o. I-am schimbat-o atât de mult, încât am folosit-o ca pe un cadou banal, primit într-o zi oarecare. Fără vreo ocazie. Ea e femeia care îmi dăruia mai mult decât mi-aș fi dorit și, totuși, nu mi-a fost suficient. Pentru că nu vedeam ce-mi oferă. Pentru că nu voiam să văd ce-mi oferă. Ea e femeia pe care am lăsat-o în urmă cu atâta durere, încât azi m-aș întoarce să-i cer iertare, dar nu o mai recunosc. Nu o mai recunosc în mulțime, nu o mai recunosc pe o stradă pustie, nici măcar în amintirile mele. Cred că singurul loc în care aș mai putea-o recunoaște pe ea e în mintea mea, care o caută. Neîncetat, dar zadarnic. Pretutindeni, dar inutil. Grăbit, dar, totuși, atent.”

Mai spune-i că sunt femeia ai cărei ochi sclipeau doar când cineva-ți rostea numele. Și că în prezența mea te simțeai iubit, te simțeai răsfățat și îți plăcea. Spune-i că ne prindeau ploile târzii împreună, iar tu, rece, ca ploaia, mă sărutai de rămas bun. Spune-i cine sunt. Femeia care a purtat atâtea bătălii cu ea însăși, numai să se elibereze de tine, iar tu, ca un spectator dedicat, stăteai într-un colț și priveai. Spune-i că ți-am fost ploaie, dar și soare, că ți-am fost lacrimă, dar și zâmbet, că ți-am fost o zi de vară, dar și una de toamnă târzie. Iarnă nu ți-am putut fi niciodată. Nu eram atât de rece, ca tine. Mai degrabă deveniseși tu iarna mea, după atâta timp în care mi-ai fost vară. Spune-i cum te-ai schimbat, cum dintr-un trup cald, ai devenit rece ca gheața. Spune-i că inima mea nu a fost niciodată confuză când a trebuit să te aleagă. Și nu uita să-i mai spui că am plecat. Am plecat atât de departe, pentru a-mi lua lumea înapoi. Da, lumea aceea pe care ți-am dăruit-o. Am plecat să mă caut, după ce m-am pierdut în tine cu totul.

Să nu uiți să-i spui că eu am fost cea care a renunțat, pentru că nu mai aveam nevoie de o siluetă rece și o pereche de ochi străini, aveam nevoie de un suflet cu care să trăiesc o viață, aveam nevoie de compania mea, pentru că, la urma urmei, în compania mea mă așteaptă o viață înainte.

Dacă te întreabă de mine, spune-i să stea liniștită. Am plecat deja. Spune-i că rănile dor, dar trec. Spune-i așa: „Ea a fost femeia care m-a iubit profund, dar pe care am rănit-o la fel de profund. Acum îmi pare rău.”

1
Distribuie mai departe

Lasă un răspuns