realistic-drawing-of-eyes-1

Când gurile noastre tac, ochii își vorbesc. La fel de melancolici, scăldați în străluciri profunde, se țin de mână. Lor le place să-și aducă aminte, să povestească neîncetat. Le place să iubească. Le place să respire aerul cald al nopților de vară. Ochilor noștri le place adevărul. Își vorbesc chiar și atunci când nu se văd.

Când gurile noastre tac, noi totuși ascultăm liniști efemere, în care tindem să ne cunoaștem mai bine, așa că preferăm să ne privim în tăcere, pentru a ne auzi mai clar sufletele vorbind.

Când gurile noastre tac, ne vorbim fără cuvinte, fără draperii, fără ocolișuri. Ne dezbrăcăm fără să ne atingem, pentru că adorăm să ne dezbrăcăm sufletele, unul în fața altuia. Ne unduim dorul în priviri și tânjim după eternitate.

Ochii noștri se tem de noi înșine. Ei ar fi atât de îndrăzneți,dacă nu am fi noi atât de temători. Ochii nostri își vorbesc în toate limbile și se înțeleg, totuși, fără confuzie. Ochii noștri iubesc fericirea.

După ce cuvintele sunt spuse, privirile noastre se întâlnesc undeva, cândva, cumva. Ce dacă noi nu le permitem? Ce dacă suntem niște fricoși? Ce dacă ne temem, de cele mai multe ori, de noi înșine? Privirile curajoase mereu găsesc o cale, un scop, un motiv. Privirile curajoase sunt menite să se întâlnească.

Ochii nostri ar fi atât de îndrăzneți, dacă nu am fi noi atât de temători…

 

0
Distribuie mai departe

Lasă un răspuns