4f66f2414b5e497a73099ace754908fb

Inimile de fier sunt îmbrăcate în trupuri de catifea. Mâinile de foc poartă mănuși de gheață. Ochii umezi sunt uscați de vânt, iar buzele își poartă cu mândrie culoarea rozie sub palizi aburi. Niște obraji îmbujorați suspină sub bătaia vântului rece. Cad frunze peste mine. Mă acopăr cu o plapumă aurie, interminabilă. Deși trupul mi-e înghetat, îmi arzi mințile, mă străpungi prin ochi și tot ce ating, te ating pe tine. Suntem două trupuri amortițe care se cerșesc reciproc. Noi doar împreună putem reveni la viață. Noi respirăm unul prin altul și privim prin aceiași ochi. Dacă cineva mi-ar vorbi, ți-ar vorbi și tie. Suntem acele jumătăți întregite dupa lungi căutari într-o carte tomnatică, ce-și face veacul sub mormanul de frunze ruginii. La un moment dat ne pierduserăm printre mii de pagini și cine să ne fi găsit, dacă nu noi înșine? Niciun scriitor nu ne-ar fi putut scrie. Tot ce scria acolo trebuia trăit și tot ce se trăise urma să fie scris.

Când te-am pierdut într-o seară de august, tălpile mele ardeau ca flăcările, căutându-te. Am crezut că fugeai, dar tu nu doar că fugeai, ci nu-ti găseai locul. Ce prostuță… credeam că găsesc eu un loc pentru amândoi și am tot căutat îndelung prin locurile noastre. Dar…cum aș fi putut găsi un loc  care nu a fost vreodată al meu? Așteptam să văd printre zile și nopți, o pereche de ochi albaștri și două mâini întinse,dar nu am găsit decât rătăcire, o lună pribeagă și stelele unite-ntr-o horă a nopții. Nu-mi păsa că era noapte. Cine a zis ca noaptea nu poți găsi ceva? Eu am auzit că noaptea, sufletele prind culoare. Al meu prindea viață.

Era ciudat cum, pentru prima dată în viață, am pornit în căutarea propriului meu suflet, fără să știu măcar când evadase din mine. M-am consolat cu gândul că, indiferent pe ce drum aș lua-o, vei fi acolo sau, cel puțin, mă vei privi de undeva.

Îmi era dor nu de tine, dar de mine în brațele tale. Îmi era dor de zâmbetul meu și de tot ce ai luat odată cu tine.

S-a făcut ca într-o zi cartea noastră să se deschidă. Aș fi vrut să cred că a deschis-o vântul, dar de fapt, o făcusem eu. Mi-era dor să umplu pagini albe cu iubire și m-am cufundat într-o carte, unde încă speram să te gasesc. Am deschis cartea în momentul în care am ajuns cu inima în singurul loc în care puteam fi singurii oameni din Univers: povestea noastră. Și erai acolo, într-un amurg de Septembrie, așteptându-mi chemarea. M-am așezat lângă tine și am realizat cât de apropiați eram în lunga noastră depărtare.

Atunci am înțeles cu adevărat că inimile de fier poartă haine de catifea.

0
Distribuie mai departe

Lasă un răspuns