ef4b034735d1da544cc730ff5e6bdcc1

Nu ştiam o vii. Nu ştiam nici măcar de existenţa ta, de urmele tale, de prezența ta. Nu ştiam când şi unde, dacă şi de ce, până când şi cum. Nu ştiam nimic. Acum ştiu doar eşti aici, dar nu şi pentru cât timp, pentru ieri nu ştiam de azi, iar azi nu ştiu de mâine. Pentru azi e o provocare, iar mâine, un mister, pentru în sufletul meu domneşte pacea şi uneori, o agitaţie cumplită, creată de tine.

Tu eşti astăzi cel care umpli un întreg, dar totodată cel care se rupe des din acel întregrătăcind prin unul dintre colţurile camerei sau sub vreun gând, sau sub speranţe fărâmițate de zorii zilei de astăzi. Acum ştiu doar trebuia vii aici, pentru ca eu  învăţ drumul spre mine însămi, învăţ cine sunt eu prin tine şi unde regăsesc, dacă regăsesc. Am învăţat şi cele mai bune lucruri apar sub forme rele. Am învăţat limitele noastre sunt testate continuu. Ele ne arată cine suntem, de fapt şi ne conduc spre noi înşine, aşa cum suntem.

Astăzi, dacă tot eşti aici, n- vrea pleci prea curând. vrea fii în permanență, să-mi pot da frâu liber emoţiei, depăşim împreună zidul pietros pe care îl ridicăm din simple cuvinte. Încă te văd, deşi zidul acela e aici, între noi, încă te văd pe tine şi ceea ce eşti, te văd privind peste el şi mă cutremură colecţia de lacrimi pe care ai strâns-o în tine. Ai adunat mii de ele, luai în palmă şiroaie şi le aşezai  în recipientele din sticlă, aşezate pe catifeaua moale, pe care n-o arătai prea des. Îţi doreai  construieşti din propriile-mi lacrimi, poate îţi crea plăcere să mi te adresezi prin ele, iar eu, fără vlagă, voiai doar ascult, îndur, tac. Lacrimile mele vorbesc pentru mine, iar când ele vorbesc, eu stau şi le dau frâu liber. Atât pot face. Nimic mai mult.

În timp ce te privesc încă odată, cu mintea mea plină de amintiri, nu mai găsesc în tine dimineţile cu gust de cafea şi miros de natură. Găsesc un cadru în care noi suntem străini şi norii se perindă asupra noastră cu putere. Încerc plasez acest cadru departe de noi, dar locul lui pare fie aici, acum. Pe noi plouă cu suspine. Pe noi plouă cu ceaţă. Suntem prizonierii unui tărâm spectaculos de mister şi idealuri neîmplinite, care aşteaptă undeva, le culegem.

Tu ştii cine eşti, de fapt? Ştii cine sunt eu? Ştii cine suntem noi? Ştii cât mi-e de ars sufletul în tabloul înflăcărat de umbră? Poate ţi-ar fi greu strecori puţină apă peste el şi revină, poate nu ştii, de fapt, ce vrei, dar resemnarea mea a apărut de ceva vreme. Nu recunosc bine în ea, nu văd clar precum fi vrut, dar cred e doar o oboseală pricinuită de timp. Am obosit număr zile triste şi nu-mi amintesc cum am ajuns aici. Este o amnezie rece, care nu-mi da voie scufund în propria cunoaştere. Poate m-am schimbat, poate m-am pierdut, poate am obosit mai fiu eu şi m-am abandonat, aşa cum anticipez faci şi tu.

Nu ştiam o vii. Acum ştiu doar eşti aici şi întreb cum ar fi fost altfel?

Sau poate aşa a trebuit fie…

0
Distribuie mai departe

Lasă un răspuns