Nu ştiam că o să vii. Nu ştiam nici măcar de existenţa ta, de urmele tale, de prezența ta. Nu ştiam când şi unde, dacă şi de ce, până când şi cum. Nu ştiam nimic. Acum ştiu doar că eşti aici, dar nu şi pentru cât timp, pentru că ieri nu ştiam de azi, iar azi nu ştiu de mâine. Pentru că azi e o provocare, iar mâine, un mister, pentru că în sufletul meu domneşte pacea şi uneori, o agitaţie cumplită, creată de tine.

Tu eşti astăzi cel care umpli un întreg, dar totodată cel care se rupe des din acel întreg, rătăcind prin unul dintre colţurile camerei sau sub vreun gând, sau sub speranţe fărâmițate de zorii zilei de astăzi. Acum ştiu doar că trebuia să vii aici, pentru ca eu să învăţ drumul spre mine însămi, să învăţ cine sunt eu prin tine şi unde mă regăsesc, dacă mă regăsesc. Am învăţat că şi cele mai bune lucruri apar sub forme rele. Am învăţat că limitele noastre sunt testate continuu. Ele ne arată cine suntem, de fapt şi ne conduc spre noi înşine, aşa cum suntem.

Astăzi, dacă tot eşti aici, n-aş vrea să pleci prea curând. Aş vrea să fii în permanență, să-mi pot da frâu liber emoţiei, să depăşim împreună zidul pietros pe care îl ridicăm din simple cuvinte. Încă te văd, deşi zidul acela e aici, între noi, încă te văd pe tine şi ceea ce eşti, te văd privind peste el şi mă cutremură colecţia de lacrimi pe care ai strâns-o în tine. Ai adunat mii de ele, luai în palmă şiroaie şi le aşezai  în recipientele din sticlă, aşezate pe catifeaua moale, pe care n-o arătai prea des. Îţi doreai să mă construieşti din propriile-mi lacrimi, poate îţi crea plăcere să mi te adresezi prin ele, iar eu, fără vlagă, voiai doar să ascult, să îndur, să tac. Lacrimile mele vorbesc pentru mine, iar când ele vorbesc, eu stau şi le dau frâu liber. Atât pot face. Nimic mai mult.

În timp ce te privesc încă odată, cu mintea mea plină de amintiri, nu mai găsesc în tine dimineţile cu gust de cafea şi miros de natură. Găsesc un cadru în care noi suntem străini şi norii se perindă asupra noastră cu putere. Încerc să plasez acest cadru departe de noi, dar locul lui pare să fie aici, acum. Pe noi plouă cu suspine. Pe noi plouă cu ceaţă. Suntem prizonierii unui tărâm spectaculos de mister şi idealuri neîmplinite, care aşteaptă undeva, să le culegem.

Tu ştii cine eşti, de fapt? Ştii cine sunt eu? Ştii cine suntem noi? Ştii cât mi-e de ars sufletul în tabloul înflăcărat de umbră? Poate ţi-ar fi greu să strecori puţină apă peste el să–şi revină, poate nu ştii, de fapt, ce vrei, dar resemnarea mea a apărut de ceva vreme. Nu mă recunosc bine în ea, nu mă văd clar precum aş fi vrut, dar cred că e doar o oboseală pricinuită de timp. Am obosit să număr zile triste şi nu-mi amintesc cum am ajuns aici. Este o amnezie rece, care nu-mi da voie să mă scufund în propria cunoaştere. Poate m-am schimbat, poate m-am pierdut, poate am obosit să mai fiu eu şi m-am abandonat, aşa cum anticipez să faci şi tu.

Nu ştiam că o să vii. Acum ştiu doar că eşti aici şi mă întreb cum ar fi fost altfel?

Sau poate aşa a trebuit să fie…